De câteva luni, în sălile răcoroase ale puterii, s-a instalat o nouă teamă națională: AUR.
Nu inflația, nu migrația tinerilor, nu sistemul de sănătate care abia mai respiră — ci AUR, partidul care, din punctul de vedere al guvernanților, a furat monopolul patriotismului și a cucerit „inima poporului” cu lozinci mai simple decât un buget ministerial.
La fiecare apariție publică, liderii actualei coaliții par să repete aceeași poezie:
„Noi muncim pentru stabilitate, dar oamenii cad pradă populismului.”
O explicație convenabilă, care are meritul de a nu-i obliga să se întrebe de ce, după atâția ani de „stabilitate”, alegătorii sunt tot mai instabili emoțional.
Pe teren, însă, realitatea arată altfel.
Într-un sat din Botoșani, un pensionar spune că votează cu cine „nu-i minte la fel de frumos”.
Într-un cartier din București, un tânăr întors din străinătate zice că „n-a găsit nicio diferență între guverne — doar între accize”.
Sunt răspunsuri simple, dar care ar trebui să dea de gândit celor care cred că popularitatea se repară prin comunicate de presă.
De fapt, AUR nu este cauza — ci efectul.
E reacția la un sistem politic care și-a pierdut contactul cu oamenii obișnuiți, dar continuă să le vorbească de sus, din conferințe elegante, despre cât de bine le merge.
Când guvernul uită să fie credibil, nu mai e nevoie de conspirații ca să devină vulnerabil.
Ajunge o simplă întrebare din partea cetățenilor: „Voi chiar ne mai auziți?”
În concluzie, problema nu e că AUR urcă.
Problema e că alții tot sapă sub ei, convinși că vor găsi acolo un vinovat.
Dar poate că, într-o zi, dacă se uită destul de adânc, guvernanții vor descoperi ceva și mai interesant: propriile lor urme.
