În țara unde firul de iarbă este impozitat dacă îndrăznește să crească prea sus, politicienii noștri harnici — harnici doar când e vorba să caute bani în buzunarele altora — s-au adunat iarăși la masa tăierilor.
Nu, nu tăieri de privilegii. Ce, ești nebun? Acolo nu se umblă! Acolo e „rezervat”, ca mesele de la nunți pentru rudele importante.
„Să tăiem de la cei cu venituri mici!”, răsună strigătul de luptă. Ei, oamenii aceștia au o forță extraordinară: pot găsi bani care nu există. Dacă un om obișnuit are doar doi lei în portofel, politicianul vede în el o comoară ascunsă. Trebuie doar să taie puțin, să răzuiască, să scuture, poate cade ceva.
Pensionarii cu pensii mici devin, brusc, o amenințare la adresa stabilității bugetare. „Ia uitați-vă la ei, trăiesc prea mult și prea scump!”, își spun guvernanții, în timp ce își aprobă încă un spor: „Spor de ridicat sprânceana când aud de săraci”. Firește, nu poate rămâne nerăsplătit efortul.
Iar când vine vorba de speciali, lucrurile se schimbă. Acolo intervine un fel de magie. O magie legislativă. Dacă tăierea pentru omul de rând se face cu toporul, pentru ei se folosește o pensetă imaginară, fără vârf. Bate vântul prin buget, dar nu bate prin privilegiile lor. Acolo e anticiclon financiar.
„Nu se poate, dom’le, legea nu ne lasă!”, declară solemn unul dintre ei, în timp ce în spate alții scriu noi legi care să îi lase și mai mult. „Noi suntem speciali, nu ne atingeți, că se zgârie democrația!”
Și așa, poporul se trezește mereu cu buzunarele din ce în ce mai subțiri, în timp ce „specialii” își lărgesc fotoliile și lista de beneficii, ca să încapă în ea întreaga lor imaginație.
Pamfletul se încheie cu o întrebare firească:
„Dacă tot taie atât de bine, de ce nu încearcă și la ei?”
Poate, într-o zi, răspunsul va veni. Dar până atunci, toporul rămâne la fel de ascuțit — și cade mereu în același loc.
