„Infrastructura selectivă: promisiuni pentru toți, soluții pentru unii”

În România există două tipuri de ambuteiaj:

  1. Ambuteiajul de importanță strategică, care apare între munte și capitală, preferabil în weekend, când națiunea se simte chemată la o porție de aer rece, mici scumpi și parcare „pe avarii, șefu’”.
  2. Ambuteiajul de provincie, care apare între un oraș și alt oraș, unde oamenii merg la muncă, la spital, cu marfă, cu copii, cu viața în portbagaj — dar fără să aibă norocul geografic să fie în raza de interes a talk-show-urilor.

Așa se explică miracolul: aceleași promisiuni, aceleași cuvinte („lărgim”, „fluidizăm”, „studiu de fezabilitate”), dar importanță diferită. Pentru că între Valea Prahovei și Podu Iloaiei nu e diferență de coloană. E diferență de… public.

Argumentul 1: Unde stă microfonul, acolo e și tragedia

Pe Valea Prahovei, dacă se blochează traficul, se blochează și agenda televiziunilor. Acolo se aud cuvinte grele: „coșmar”, „iad”, „România paralizată”.
La Podu Iloaiei, dacă stai două ore, e considerat exercițiu de răbdare moldovenească: „las’, mă, că ajungeți voi.”

Și e logic: o coloană aproape de București e eveniment național, o coloană în Moldova e „trafic local”. Ca și cum timpul oamenilor se devalorizează odată cu distanța față de capitală: la 150 km de București un minut e aur, la 150 km de Iași un minut e „statistică”.

Argumentul 2: Turismul cu camere de luat vederi vs. economia care nu dă bine pe burtieră

Valea Prahovei e „vitrina” de weekend: hoteluri, pârtii, restaurante, pensiuni, influenceri, nunți cu fum greu și story-uri cu „ce frumos e la munte”.
Când se face coadă acolo, nu suferă doar șoferul: suferă imaginea națională a „evadării”.

Podu Iloaiei? Acolo nu e „evadare”, e traseu. E drumul pe care trece marfa, naveta, transportul, oamenii care nu merg „să-și încarce bateriile”, ci să-și plătească facturile. Și asta, paradoxal, nu produce panică publică. Pentru că nu e „romantic”. Nu poți pune o coloană de la Podu Iloaiei peste o melodie motivațională și să spui „escape”.

Argumentul 3: Coloana de agrement e scandal, coloana de necesitate e normalitate

Pe Prahova, stăm pentru plăcere. E inadmisibil! Cum adică să nu ajung eu la 11:30 la brunch în Sinaia? Cum să apună soarele și eu să fiu încă la Posada?
Acolo, timpul pierdut e perceput ca o insultă personală.

La Podu Iloaiei, se stă pentru că trebuie. Și când trebuie, românul e educat să accepte: „asta e, frate”. De parcă necesitatea vine la pachet cu obligația de a înghiți.

Argumentul 4: Promisiunile sunt identice, doar prioritatea e selectivă

Oficial, ambele coloane primesc același tratament:

  • „se analizează”,
  • „se caută soluții”,
  • „se va face”,
  • „în curând”,
  • „în etapa următoare”,
  • „după ce se aprobă finanțarea”,
  • „după ce se termină studiul”,
  • „după ce se clarifică traseul”,
  • „după ce mai trece un ciclu electoral”.

Diferența e că pe Valea Prahovei promisiunea vine cu aer de „sigur facem, e grav”, iar la Podu Iloaiei vine cu tonul acela de „da, da, și voi aveți probleme, nu zic nu…”.

Argumentul 5: Geografia emoției naționale

Să fim serioși: în România, există o hartă invizibilă a empatiei.
Pe Valea Prahovei, coloana afectează „toată țara” pentru că afectează o mare concentrație de oameni care se văd pe ei înșiși în acea coloană: „și eu merg pe acolo!”
La Podu Iloaiei, mulți nu merg. Deci devine un fenomen exotic, aproape folcloric: „a, iar e aglomerat pe la Iași…”.

În esență, ambele coloane au aceleași promisiuni, dar una are și un avantaj crucial:
este amplasată pe traseul dintre capitală și concediul de weekend.

Și în România, se știe:

  • dacă ești blocat în drum spre muncă, e responsabilitatea ta;
  • dacă ești blocat în drum spre relaxare, e o problemă de stat;
  • iar dacă ești blocat în Moldova, e… „o situație care se monitorizează”.

Așa că da: Valea Prahovei e importantă, Podu Iloaiei e și el important, dar în logica națională contează altceva: nu câți oameni stau, ci cine ar putea fi vazuti

Lasă un răspuns