În România există două tipuri de ambuteiaj:
- Ambuteiajul de importanță strategică, care apare între munte și capitală, preferabil în weekend, când națiunea se simte chemată la o porție de aer rece, mici scumpi și parcare „pe avarii, șefu’”.
- Ambuteiajul de provincie, care apare între un oraș și alt oraș, unde oamenii merg la muncă, la spital, cu marfă, cu copii, cu viața în portbagaj — dar fără să aibă norocul geografic să fie în raza de interes a talk-show-urilor.
Așa se explică miracolul: aceleași promisiuni, aceleași cuvinte („lărgim”, „fluidizăm”, „studiu de fezabilitate”), dar importanță diferită. Pentru că între Valea Prahovei și Podu Iloaiei nu e diferență de coloană. E diferență de… public.
Argumentul 1: Unde stă microfonul, acolo e și tragedia
Pe Valea Prahovei, dacă se blochează traficul, se blochează și agenda televiziunilor. Acolo se aud cuvinte grele: „coșmar”, „iad”, „România paralizată”.
La Podu Iloaiei, dacă stai două ore, e considerat exercițiu de răbdare moldovenească: „las’, mă, că ajungeți voi.”
Și e logic: o coloană aproape de București e eveniment național, o coloană în Moldova e „trafic local”. Ca și cum timpul oamenilor se devalorizează odată cu distanța față de capitală: la 150 km de București un minut e aur, la 150 km de Iași un minut e „statistică”.
Argumentul 2: Turismul cu camere de luat vederi vs. economia care nu dă bine pe burtieră
Valea Prahovei e „vitrina” de weekend: hoteluri, pârtii, restaurante, pensiuni, influenceri, nunți cu fum greu și story-uri cu „ce frumos e la munte”.
Când se face coadă acolo, nu suferă doar șoferul: suferă imaginea națională a „evadării”.
Podu Iloaiei? Acolo nu e „evadare”, e traseu. E drumul pe care trece marfa, naveta, transportul, oamenii care nu merg „să-și încarce bateriile”, ci să-și plătească facturile. Și asta, paradoxal, nu produce panică publică. Pentru că nu e „romantic”. Nu poți pune o coloană de la Podu Iloaiei peste o melodie motivațională și să spui „escape”.
Argumentul 3: Coloana de agrement e scandal, coloana de necesitate e normalitate
Pe Prahova, stăm pentru plăcere. E inadmisibil! Cum adică să nu ajung eu la 11:30 la brunch în Sinaia? Cum să apună soarele și eu să fiu încă la Posada?
Acolo, timpul pierdut e perceput ca o insultă personală.
La Podu Iloaiei, se stă pentru că trebuie. Și când trebuie, românul e educat să accepte: „asta e, frate”. De parcă necesitatea vine la pachet cu obligația de a înghiți.
Argumentul 4: Promisiunile sunt identice, doar prioritatea e selectivă
Oficial, ambele coloane primesc același tratament:
- „se analizează”,
- „se caută soluții”,
- „se va face”,
- „în curând”,
- „în etapa următoare”,
- „după ce se aprobă finanțarea”,
- „după ce se termină studiul”,
- „după ce se clarifică traseul”,
- „după ce mai trece un ciclu electoral”.
Diferența e că pe Valea Prahovei promisiunea vine cu aer de „sigur facem, e grav”, iar la Podu Iloaiei vine cu tonul acela de „da, da, și voi aveți probleme, nu zic nu…”.
Argumentul 5: Geografia emoției naționale
Să fim serioși: în România, există o hartă invizibilă a empatiei.
Pe Valea Prahovei, coloana afectează „toată țara” pentru că afectează o mare concentrație de oameni care se văd pe ei înșiși în acea coloană: „și eu merg pe acolo!”
La Podu Iloaiei, mulți nu merg. Deci devine un fenomen exotic, aproape folcloric: „a, iar e aglomerat pe la Iași…”.
În esență, ambele coloane au aceleași promisiuni, dar una are și un avantaj crucial:
este amplasată pe traseul dintre capitală și concediul de weekend.
Și în România, se știe:
- dacă ești blocat în drum spre muncă, e responsabilitatea ta;
- dacă ești blocat în drum spre relaxare, e o problemă de stat;
- iar dacă ești blocat în Moldova, e… „o situație care se monitorizează”.
Așa că da: Valea Prahovei e importantă, Podu Iloaiei e și el important, dar în logica națională contează altceva: nu câți oameni stau, ci cine ar putea fi vazuti
