În 1944, românii priveau cerul.
Nu pentru vreme, ci pentru istorie. Se spunea că vin americanii. Era o speranță logică: veneau din Vest, aduceau libertate, gumă de mestecat și sfârșitul fricii. Oamenii așteptau în șoaptă, cu perdelele trase și speranța deschisă.
Au venit rușii.
Istoria n-a greșit adresa, doar a livrat alt colet.
De atunci, românii au învățat o lecție importantă: nu contează cine vine, important e să nu mai fim singuri cu ai noștri. Așa a apărut așteptarea ca formă de politică națională.
Așteptarea ca strategie
România nu ia decizii mari. România așteaptă.
Așteaptă directive, parteneri strategici, garanții, fonduri, soluții. Așteaptă să se termine un război, o criză, un mandat, o generație.
În 1944 așteptam americanii.
În anii ’90 așteptam capitalismul.
Mai târziu, așteptam Europa să ne învețe cum se trăiește normal.
Astăzi, românii așteaptă „pe cineva”. Nu e clar pe cine. Important e să fie din afară.
Pentru că din afară vine mereu speranța. Din interior vin doar explicațiile.
Statul care promite, poporul care speră
Statul român știe asta și joacă perfect rolul secundar. Nu conduce, ci traduce. Nu decide, ci implementează. Nu greșește, ci „se aliniază”.
Românii, între timp, stau într-o așteptare matură. Nu mai e naivă ca în ’44. E una ironică:
„Știm că n-o să vină ce credem, dar poate n-o să fie chiar ce-a fost.”
Este progres. Am coborât ștacheta speranței.
Salvatorii se schimbă, așteptarea rămâne
Americanii n-au mai venit.
Rușii au plecat, dar reflexul a rămas.
Astăzi nu mai așteptăm armate, ci semnale. Nu mai așteptăm tancuri, ci comunicate. Nu mai așteptăm eliberarea, ci validarea.
Românii nu mai spun „ne salvează cineva”, ci „ne lasă cineva?”.
E forma modernă a speranței într-o țară care a învățat că destinul e greu de gestionat intern.
Concluzie amară
Poate că problema României nu e că a așteptat greșit în 1944.
Poate că problema e că n-a încetat niciodată să aștepte.
Iar istoria, care are simțul umorului mai crud decât orice pamflet, pare să ne spună același lucru, generație după generație:
cine își pune viitorul în mâinile altora, va primi mereu… ce se nimerește.
