La prima vedere, România e peste tot. Flutură pe bannere, apare în discursuri, e invocată solemn la aniversări și apărată cu voce ridicată pe rețelele sociale. La o privire mai atentă însă, România — ca stat coerent și ca identitate comună — pare să fie din ce în ce mai greu de găsit. Ca o rudă despre care toată lumea vorbește, dar pe care nimeni n-a mai văzut-o de mult.
Pe stradă, românii nu mai par să trăiască într-o țară, ci într-o pauză prelungită. Oamenii nu mai întreabă „încotro mergem?”, ci „cât mai rezistăm?”. Iar statul, deși prezent în declarații, lipsește frecvent din realitatea de zi cu zi. Nu cu absență totală, ci cu o prezență vagă, birocratică, impersonală — ca un ghișeu care se închide exact când ajungi la rând.
Identitatea, între festivism și oboseală
Românii încă știu cine au fost. Li se spune des cine ar trebui să fie. Dar din ce în ce mai puțini mai știu cine sunt. Identitatea națională a fost mutată, încet, din viața cotidiană în zona de ceremonial: parade, discursuri, postări patriotice la date fixe.
În restul timpului, românul funcționează pragmatic. Se adaptează. Se descurcă. Pleacă. Revine. Sau nu.
Patriotismul nu mai e trăit, ci programat. Ca o notificare: „astăzi simțim românește”.
Statul român — un concept, nu o experiență
Pentru mulți cetățeni, România nu mai e un stat care sprijină, ci unul care solicită: documente, taxe, răbdare.
Când lucrurile merg prost, statul explică. Când merg bine, statul comunică. Când nu merg deloc, statul promite.
Astfel s-a format o relație matură, dar rece: românii nu mai cer prea mult. Cer doar să nu li se stea în drum.
E un semn de evoluție civică sau de resemnare națională — depinde cine răspunde.
Neîncrederea — noul consens național
Actuala forță politică are un avantaj rar întâlnit: a reușit să unească românii. Nu în speranță, ci în neîncredere.
O neîncredere calmă, stabilă, predictibilă. Nu mai e revoltă, ci oboseală. Nu mai e furie, ci ironie.
Românii nu mai spun „nu cred”, ci „știm cum e”.
Este poate cea mai periculoasă formă de neîncredere: cea care nu mai așteaptă nimic.
România care pleacă și România care rămâne
În aeroporturi, România e tânără, grăbită și cu bagaj de mână.
În sate și cartiere, România e tăcută, adaptată și cu ochii pe ceas.
Între ele nu mai e conflict, ci distanță. Și o întrebare nespusă: mai suntem aceeași țară?
Statul vorbește despre unitate, dar practică administrarea diferenței. Promite viitor, dar gestionează prezentul cu instrumente din trecut.
Concluzie (nerostită oficial)
România nu și-a pierdut identitatea. A externalizat-o.
O parte e plecată, o parte e dezamăgită, o parte e ocupată să se descurce. Statul, între timp, funcționează corect procedural, dar rar emoțional.
Poate că problema nu e că românii nu mai cred în stat.
Poate că statul a uitat de ce ar trebui să fie crezut.
Iar până când cele două se vor întâlni din nou, România rămâne ceea ce pare să fi devenit:
o țară care există mai mult în declarații decât în încredere.
