Prin orașe, sate și birouri open-space, o tăcere suspectă se așterne peste birouri. Nu e liniște de concentrare. E liniștea aceea în care nimeni nu mai muncește, nimeni nu mai învață și, mai ales, nimeni nu mai gândește. Toată lumea așteaptă.
„De ce să mai învăț?”, spune studentul, cu un scroll hotărât pe telefon.
„De ce să mai muncesc?”, oftează angajatul, privind cu speranță spre viitor.
„De ce să mai gândesc?”, întreabă retoric… nimeni, pentru că deja ar fi prea mult efort.
Răspunsul e simplu și vine din Silicon Valley: vin roboții. Humanoizi. Inteligenți. Supuși. Obedienți. Eventual cu abonament lunar. Ai lui Musk.
Munca e depășită, viitorul e în standby
Se pare că omenirea a intrat într-o nouă eră: era pre-robotică a lenei justificate. Nu mai e lene. E viziune. De ce să-ți rupi spatele, neuronii sau nervii când, foarte curând, un humanoid lucios va face asta în locul tău?
Sigur, nu știm exact când vin. Dar e clar că sunt „aproape”. Atât de aproape încât unii au decis deja să-și suspende definitiv gândirea critică, pe motiv că oricum va fi externalizată.
Educația? Un soft care va fi instalat ulterior
Școala devine o anexă inutilă. De ce să mai citești, să înțelegi, să pui întrebări, când roboții vor ști totul?
Tu trebuie doar să știi unde e butonul ON. Și eventual cum să spui „mulțumesc” – de politețe, nu de necesitate.
În această logică impecabilă, gândirea devine un hobby vintage, alături de scrisul de mână și conversațiile reale.
Gândirea – o funcție beta, în curs de eliminare
Problema apare când îți dai seama că, până vin roboții, cineva tot trebuie să:
- construiască lucruri,
- ia decizii,
- repare ce nu merge,
- și, Doamne ferește, să gândească.
Dar asta e o grijă pentru altcineva. Pentru Musk. Sau pentru roboți. Sau pentru o versiune mai harnică a noastră, care probabil nu va mai exista.
Final fericit (probabil automatizat)
Până una-alta, stăm. Așteptăm. Derulăm. Comentăm.
Cu speranța că, într-o zi, un humanoid ne va bate ușor pe umăr și ne va spune:
„Relaxați-vă. De acum, eu muncesc. Eu gândesc. Dumneavoastră… consumați.”
Iar noi vom răspunde, ușurați:
„În sfârșit. Era și timpul.”
