În România politică, diploma nu mai e dovada unei formări, ci accesoriu obligatoriu. Ca tricolorul pe rever sau ca vorba solemnă despre „interesul național”. Nu contează ce-ai învățat, contează să existe o hârtie. Iar dacă hârtia e îndoielnică, incompletă, obținută la o instituție care între timp a dispărut sau — și mai bine — copiată bucată cu bucată din altă parte, cu atât mai mult pare să se potrivească în decor.
Politicianul fără studii reale, dar cu mapă plină
Avem politicieni fără diplomă de licență, dar cu funcții cât cuprinde. Avem politicieni cu diplome obținute în regim de „fără frecvență, fără prezență, fără memorie”, de la facultăți sau programe care azi nu mai există, nu mai sunt acreditate sau nu mai sunt recunoscute.
Și nu, nu e „atac la educație”. E doar întrebarea logică:
cum conduci ceva ce nu ai fost în stare să parcurgi ca student?
Universități-fantomă și licențe cu termen de expirare
România a cunoscut perioade în care „universitate” era orice clădire cu firmă, iar „program de studii” orice combinație de cuvinte care suna academic. Când autorizația dispare, când acreditarea e retrasă, când instituția se închide, diploma rămâne… în CV.
Și CV-ul e tratat ca Biblie: nu se verifică, nu se discută, nu se contrazice. Dacă scrie „absolvent”, atunci absolvent e. Chiar dacă realitatea spune „beneficiar al unui vid legislativ”.
Doctoratul: copy–paste cu pretenții de elită
Dar adevărata bijuterie a sistemului nu e licența incertă. E doctoratul plagiat.
Aici nu mai vorbim de neștiință, ci de intenție.
Plagiatul nu e greșeală de citare. Nu e „am uitat ghilimelele”. Este furt intelectual. Este momentul în care cineva spune:
„Munca altuia e bună pentru mine. Numele meu e suficient.”
Și totuși, România politică a tratat plagiatul ca pe o pată de cafea:
– „Da, e acolo, dar nu mai contează.”
– „A trecut mult timp.”
– „Atacă instituțiile statului.”
Nu, plagiatul nu atacă statul. Plagiatorul îl decredibilizează.
Cum ajunge plagiatul un detaliu „minor”
Simplu: pentru că titlul de doctor nu e despre cercetare, ci despre prestigiu artificial.
Sună bine în campanie. Arată bine pe afiș. Impresionează alegători. Deschide uși.
Că lucrarea e copiată din alte teze, articole sau cărți? Detalii tehnice.
Că o comisie a confirmat plagiatul? Opinie.
Că standardele academice sunt călcate în picioare? „Context politic.”
De ce contează toate astea
Pentru că acești oameni:
- fac legi,
- conduc ministere,
- decid bugete,
- controlează educația, justiția, administrația.
Iar când educația e mimată, statul devine improvizație.
Un politician cu diplomă obținută dubios învață repede o lecție esențială:
nu contează munca, contează șmecheria.
Un politician cu doctorat plagiat știe deja următorul nivel:
nu contează adevărul, contează puterea de a-l nega.
Concluzie (pamfletară, dar dureros de reală)
România nu duce lipsă de diplome.
Duce lipsă de educație autentică în vârful puterii.
Avem licențe fără facultate serioasă, facultăți fără studenți reali, doctorate fără idei originale și politicieni fără rușine.
Și apoi ne mirăm că:
- legile sunt incoerente,
- instituțiile sunt slabe,
- statul pare scris… din bucăți copiate.
Pentru că, în fond, nu poți construi o țară originală cu oameni care au copiat tot drumul până sus.
