Se spune că, la un moment dat, Donald Trump s-a uitat pe hartă, a văzut Groenlanda și a zis: „O iau.” A fost scandal, râsete, diplomație încruntată. Groenlanda n-a fost de vânzare. Are gheață, are resurse, are răbdare.
Noi, românii, ne uităm la aceeași hartă și ne întrebăm, cu o sinceritate dezarmantă: noi de ce nu interesăm pe nimeni?
Nu pentru că n-am fi fost „pe piață”. Din contră.
Am fost mereu disponibili.
Istorie la promoție
Dacă răsfoiești istoria românilor, ai impresia că a fost scrisă de un agent de vânzări epuizat:
- Ne-am aliat cu unii ca să scăpăm de alții.
- I-am trădat pe unii pentru alții, ca apoi să fim trădați de toți.
- Am schimbat taberele mai des decât schimbăm guvernele.
Când turcii ne-au lăsat în pace, au venit austriecii.
Când austriecii s-au retras, au venit rușii.
Când rușii au plecat, am zis „gata, de-acum suntem independenți” — și ne-am certat singuri.
Am fost zona tampon, statul-pernă, câmpul de manevră, fratele mai mic care cară sacoșele istoriei.
De ce nu ne cumpără nimeni?
Pentru că, spre deosebire de Groenlanda:
- noi nu avem gheață eternă, avem promisiuni care se topesc;
- nu avem resurse rare, avem talente care pleacă;
- nu avem unitate strategică, avem păreri contradictorii la minut.
Și, mai ales, pentru că nu cerem nimic.
Ne vindem singuri. Ieftin. Uneori gratuit.
Nu ne negociază nimeni pentru că ne oferim singuri:
- pe funcții,
- pe voturi,
- pe like-uri,
- pe speranțe.
Poporul care nu se mai prețuiește
Istoria ne-a învățat un lucru pe care l-am dus la perfecțiune: să nu avem încredere nici în noi.
Dacă apare cineva care ne laudă, suspect.
Dacă apare cineva care ne critică, are dreptate.
Așa că nu, nimeni nu ne face oferte serioase.
Pentru că nimeni nu investește într-un popor care se consideră marfă de ocazie.
Concluzie amară, cu zâmbet strâmb
Groenlanda nu e de vânzare.
România nu e de cumpărat.
Dar, din păcate, se dă.
Pe nimic.
De bunăvoie.
Cu factura nesemnată și istoria repetată.
Poate că, într-o zi, nu ne va mai cumpăra nimeni nu pentru că nu valorăm nimic,
ci pentru că în sfârșit vom ști cât valorăm.
Până atunci, rămâne întrebarea, spusă în glumă, dar auzită prea des ca adevăr:
Pe noi cine ne cumpără?
