La noi, copilul nu mai merge la școală, este transportat. Sau, mai exact, este promis că va fi transportat. Diferența e fină, dar esențială. Promisiunea e gratuită, copilul tot pe jos rămâne.
În campanie electorală, politicienii descoperă brusc o specie rară: elevul din mediul rural. Apar poze cu pantofi plini de noroi, cu ghiozdane rupte, cu drumuri care par trase cu rigla… stricată. Se strâng mâini, se dau din cap grav și se rostește formula magică:
„Vom cumpăra microbuze școlare moderne.”
După alegeri, microbuzul apare. Dar nu oricare.
Nu, nu un microbuz de 100.000 de euro, suficient să ducă 20–30 de copii din sat la școală.
Ci Microbuzul Suprem, de 200.000 de euro, eventual cu:
- aer condiționat pentru promisiuni,
- scaune ergonomice pentru consilieri,
- geamuri fumurii ca să nu se vadă că stă mai mult în parcare,
- GPS care arată mereu „în procedură de achiziție”.
Copiii? Ei merg pe jos. Dar merg într-o direcție europeană.
Copilul urban: crescut în incubator cu airbag
În oraș, copilul nu mai e elev, e pasager.
Este dus cu mașina până la poarta școlii, eventual până la clanță, iar dacă s-ar putea, până în bancă. Ideal, profesorul ar veni să-l ia direct din scaunul din spate.
Politicianul urban aprobă din cap:
„Siguranța copilului e prioritară.”
Sigur că da. De aceea avem 200 de mașini parcate în fața școlii, fiecare cu câte un copil „protejat”, care nu poate alerga 100 de metri fără să obosească. Dar nu e gras, nu, e doar… sedentar strategic.
Copilul de la sat: sportiv olimpic la supraviețuire
La țară, copilul nu are nevoie de ore de sport. Face naveta extremă:
- 3 km dimineața,
- 3 km seara,
- pe întuneric,
- prin noroi,
- cu câini care nu au citit programul „România Educată”.
Microbuzul?
Există… pe hârtie.
Sau vine „când se strică mai puțin”.
Sau e „al primăriei”, dar îl folosește cine trebuie, că și adulții au nevoi.
Politicianul explică doct:
„Am alocat fonduri.”
Unde?
„S-au cheltuit.”
Pe ce?
„Nu mai ținem minte, dar sigur pe binele copilului.”
Arta guvernării: dublu preț, jumătate de soluție
De ce microbuz de 200.000 € și nu de 100.000 €?
Simplu:
- la 100.000 € încap copiii,
- la 200.000 € mai încape și comisionul.
În microbuzul de aur nu intră mai mulți elevi, dar intră:
- o panglică tăiată festiv,
- trei discursuri,
- cinci poze pe Facebook,
- și o promisiune nouă: „La anul mai cumpărăm unul.”
La anul, evident, e după alte alegeri.
Concluzie
În România:
- copiii de la oraș sunt duși prea mult,
- copiii de la sat merg prea mult,
- iar politicienii… nu merg nicăieri, doar promit.
Microbuzul nu e o soluție, e un pretext electoral pe roți.
Copilul nu e beneficiar, e decor.
Iar drumul spre școală rămâne, pentru mulți, aceeași lecție zilnică:
nu contează cât promite statul, ci cât poți duce pe picioarele tale.
