În timp ce ni se explică, cu aer doct, că „nu sunt bani”, că „trebuie să fim realiști” și că „toată lumea suferă”, bogații lumii par să trăiască într-un univers paralel, unde crizele sunt doar oportunități, iar recesiunile – reduceri exclusive la active.
Datele sunt seci, dar lovesc mai tare decât orice slogan: averile celor mai bogați oameni ai planetei s-au dublat după 2020, în timp ce aproape 5 miliarde de oameni au sărăcit. Nu, nu e metaforă. E bilanț.
Criza pentru unii, jackpot pentru alții
În ultimii ani, miliardarii au adunat trilioane de dolari, într-un ritm care face orice muncă cinstită să pară o glumă proastă. Sunt zile în care elitele financiare câștigă miliarde, în timp ce milioane de oameni cântăresc dacă plătesc mâncarea sau factura.
Dacă ar fi fost un joc, s-ar fi numit „Monopoly global” – doar că tabla e lumea reală, iar restul populației joacă fără salariu minim, fără start bonus și fără ieșire.
Inegalitate? Nu. Ruptură totală.
Cei mai săraci 50% dintre oameni dețin cam 2% din avuția globală. Cei mai bogați 10% țin în mâini peste trei sferturi din tot ce există.
Asta nu mai e diferență de clase. E separare de specie.
Unii vorbesc despre „mobilitate socială”. Da, există:
— pentru capital, care se mută instantaneu unde e mai ieftin,
— nu pentru oameni, care rămân blocați în datorii, chirii și salarii înghețate.
Tortul crește. Doar că nu pentru toți.
Ni se spune că „economia globală crește”. Corect.
Doar că crește în mâinile acelorași oameni, în aceleași conturi, în aceleași paradisuri fiscale. Pentru majoritate, creșterea economică se traduce prin:
– mai multă muncă,
– mai puțină siguranță,
– și promisiunea că „poate anul viitor va fi mai bine”.
Lecția morală a bogaților
Ironia supremă? Aceia care au câștigat cel mai mult din crize sunt primii care predică austeritatea.
Cei care au profitat de sistem ne explică de ce sistemul nu poate fi schimbat.
Cei care au totul ne învață răbdarea.
Și atunci, întrebarea inevitabilă
Cât de mare trebuie să devină această prăpastie?
Câte averi dublate, câte salarii tăiate, câți oameni împinși spre limita subzistenței?
Până unde putem merge în felul ăsta, înainte ca lumea să înțeleagă că nu e vorba de o criză economică, ci de un sistem care funcționează perfect — doar pentru cei de sus?
