În România, sărăcia nu mai e o problemă. E strategie.
Nu se mai combate, se gestionează. Nu se mai rezolvă, se explică. Iar când explicațiile nu mai ajung, apare soluția supremă: „ne descurcăm”.
Așa am ajuns să trăim într-o țară unde lipsurile nu mai sunt un eșec al statului, ci o dovadă de caracter. Dacă n-ai bani, ești „adaptabil”. Dacă muncești pe minimul pe economie, ești „rezilient”. Dacă nu-ți ajung banii până la final de lună, problema e clară: n-ai gestionat bine.
„Lăsați, dom’ președinte, ne descurcăm noi”
Fraza atribuită lui Victor Ponta – „Lăsați, dom’ președinte, ne descurcăm noi” – a devenit, fără să vrea, doctrină națională.
Nu program de guvernare. Nu reformă. Nu strategie economică.
Doar descurcăreală.
De atunci încoace, politicienii au înțeles mesajul:
– nu trebuie să crești salarii,
– nu trebuie să repari spitale,
– nu trebuie să faci școli funcționale,
pentru că românul… se descurcă.
Descurcăreala – sport național, politică publică
Statul întârzie? Cetățeanul se descurcă.
Facturile cresc? Omul se descurcă.
Prețurile explodează? Se mai taie de undeva.
Educația e subfinanțată? Meditații.
Sănătatea e în colaps? Plicul.
Transportul public nu merge? Mașina veche, pe datorie.
Asta nu mai e supraviețuire. E externalizarea eșecului statului către populație.
Cum arată succesul, în logica oficială
În discursurile politice, România „merge înainte”.
În realitate:
- salariile abia țin pasul cu inflația,
- munca cinstită e premiată cu oboseală,
- iar „viitorul” e mereu la anul.
Dar nu-i nimic. Românul e lăudat:
„E harnic”, „se adaptează”, „se descurcă”.
Adică suportă.
Sărăcia, reinventată ca virtute
Când nu mai poți promite prosperitate, vinzi morală.
Ni se spune că e bine să fim modești, să nu cerem prea mult, să avem așteptări „realiste”.
Realiste pentru cine?
Pentru cei care ne explică austeritatea din mașini cu șofer și salarii care nu „se descurcă”, ci se adună.
Și întrebarea care nu mai încape sub preș
Cât timp mai putem trăi din improvizații?
Cât timp mai acceptăm ca sărăcia să fie normală, iar cerințele decente să fie „pretenții”?
Cât timp mai lăsăm „descurcăreala” să țină loc de politici publice?
Pentru că adevărul e simplu și incomod:
o țară care se bazează pe descurcăreala oamenilor renunță, de fapt, la responsabilitatea de a guverna.
Și atunci nu mai rămâne decât întrebarea finală, pe care n-o mai putem amâna cu o glumă sau o frază celebră:
Ne mai descurcăm mult așa… sau ne-am descurcat destul?
