România nu duce lipsă de cifre. Avem rapoarte, procente, grafice și strategii. Ce lipsește adesea din aceste documente este starea reală a oamenilor. O oboseală care nu se măsoară în PIB, dar se vede în tăceri, în lipsa reacțiilor și în felul în care normalul a început să fie definit prin „merge și așa”.
După ani de crize succesive — sanitare, economice, geopolitice — societatea pare să fi intrat într-o formă de adaptare defensivă. Oamenii nu mai cer, nu mai așteaptă, nu mai speră zgomotos. Se mulțumesc să se descurce. Iar această tăcere este poate cel mai fidel indicator al unei rupturi discrete dintre cetățean și spațiul public.
Politica funcționează într-un ritm diferit. În timp ce discursul public vorbește despre reforme, stabilitate și viitor, realitatea zilnică este dominată de soluții temporare și promisiuni amânate. Nu lipsa de informație este problema, ci lipsa de încredere că informația va fi urmată de fapte.
Această oboseală colectivă nu explodează în proteste, ci se retrage. Se transformă în absenteism, în neimplicare, în ironie. O societate care glumește mult despre propriile probleme este, de obicei, una care nu mai crede că ele pot fi rezolvate.
România are resursele necesare pentru a merge mai departe, dar riscă să o facă fără coeziune. Iar fără un minim acord între instituții și cetățeni, orice proiect — oricât de bine formulat — rămâne fragil.
Poate că adevărata urgență nu este următoarea reformă anunțată, ci reconstrucția unei relații simple: aceea în care oamenii simt că sunt ascultați, iar deciziile nu se pierd între conferințe de presă și comunicate oficiale. Pentru că oboseala ignorată nu dispare. Se adună.
