Normalitatea care ne obosește: trăim din criză în criză și ni se pare firesc

Nu mai tresărim la vești rele. Le ascultăm dimineața, le bifăm mental și ne vedem de drum. Ger puternic? Normal. Școli cu mai puțini elevi? Normal. O nouă obligație birocratică? Normal. Un război la graniță? Din păcate, tot normal.

Am ajuns să trăim din criză în criză, iar ceea ce ar fi trebuit să fie excepțional a devenit rutina zilnică. Nu pentru că problemele ar fi mai mici, ci pentru că noi suntem mai obosiți.

În ultimii ani, societatea pare să funcționeze într-un permanent regim de urgență. Crize sanitare, economice, energetice, climatice. Fiecare vine peste cealaltă, fără pauză, fără timp de reflecție. Și, poate cel mai grav, fără revoltă.

Ne adaptăm la orice. Ne încălzim mai puțin, plătim mai mult, completăm mai multe formulare, acceptăm mai multe explicații. Adaptarea a devenit o virtute, dar și o capcană. Pentru că a te adapta nu înseamnă neapărat a fi de acord.

În numele normalității, ni se cere mereu răbdare. Răbdare cu frigul, cu lipsurile, cu reformele neterminate, cu promisiunile amânate. Iar când nu mai avem răbdare, ni se spune că „așa e peste tot”. Poate că este. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fie și acceptat fără întrebări.

Oboseala colectivă nu se vede în statistici. Se vede în tonul oamenilor, în lipsa reacției, în faptul că o știre care altădată ar fi provocat proteste astăzi abia mai provoacă un oftat. Ne-am obișnuit să supraviețuim, dar am uitat să mai cerem mai mult decât supraviețuire.

Poate cea mai mare problemă a acestei perioade nu este criza în sine, ci faptul că ea nu mai pare o criză. Pare viață de zi cu zi. Iar o societate care obosește să mai reacționeze riscă să ajungă să accepte orice, atâta timp cât reușește să meargă înainte încă o zi.

Întrebarea nu este dacă vom mai trece prin crize. Asta e sigur. Întrebarea este cât timp vom mai numi „normalitate” o stare care ne epuizează.