„Democrație? Avem. Funcționează? Nu garantăm.”

În România, democrația e ca o Dacie 1310 cu volanul strâmb, fără frâne, dar cu 17 șoferi în același timp. Și fiecare țipă că el e mai bun la condus. Ba nu, că celălalt e hoț. Ba nu, că al treilea e trădător. Iar mașina merge… cum merge: pe avarii, pe marginea drumului, cu portbagajul plin de promisiuni din 2004.

Și atunci, firesc, românul se întreabă, cu sinceritatea lui tradițională, printre dinți:

„Bă… dacă n-ar fi mai bună dictatura, oare?”

Nu zic, nu afirm, doar întreb. Ca tot omul. Ca un cetățean care vede cum toate partidele se ceartă ca la piață pe ultimul kilogram de cartofi, iar țara e lăsată pe modul „revino mâine”.

1. Partidele se ceartă? Perfect. Dictatura rezolvă!

În democrație, ai dezbateri, ai scandal, ai talk-show-uri, ai “dom’le, nu se poate”, ai moțiuni, ai blocaje.

În dictatură e simplu:

• există un singur partid
• și toți sunt de acord
• chiar și cei care nu sunt

De ce? Pentru că în dictatură nu există opoziție. Există doar:

• „susținere”
• „susținere entuziastă”
• și „susținere entuziastă din motive medicale”

Ce frumos! Nicio ceartă. Nicio contradicție. Nicio idee diferită. Liniște totală. Ca într-un cimitir administrativ.

2. Judecătorii nu mai vor să judece? Uite ce eficient ar fi!

Azi auzi:

• „instanțele sunt supraîncărcate”
• „dosarele durează ani”
• „nu sunt condiții”
• „se amână”

În dictatură, totul merge repede.
Ai proces? Felicitări! Ai și sentință! Uneori înainte să ajungi în sală.

În dictatură, justiția e ca fast-food:

• comanzi “dreptate”
• primești “condamnare”
• la pachet, fără bon fiscal

Și nimeni nu se mai plânge că durează.

3. Polițiștii nu mai vor să facă ordine? Nicio problemă. Dictatura adoră ordinea!

În democrație, polițistul e încurcat:

• n-are oameni
• n-are carburant
• n-are dotări
• n-are lege clară
• n-are chef, că oricum “se întoarce infractorul acasă”

În dictatură e simplu:
ordinea se face.
Dacă nu se face… se face și mai tare.

În dictatură, nimeni nu parchează pe trecerea de pietoni.
Nu pentru că e civilizat, ci pentru că trecerea de pietoni devine brusc un loc foarte educativ.

4. În democrație, nimeni nu răspunde. În dictatură răspunde toată lumea.

În democrație:

• se fură
• se acuză
• se înjură
• se prescrie
• se uită

În dictatură, răspunzi imediat.
Uneori răspunzi și pentru vecin, dacă a zis ceva pe scară.

Asta da responsabilitate colectivă!

5. Corupția? În dictatură dispare… ca prin magie

În democrație, corupția e o industrie:
contracte, combinații, firme de partid, nepotisme, „consultanță”, licitații cu un singur participant și cu trei veri.

În dictatură, corupția nu dispare.
Doar se organizează mai bine.

Nu mai fură 10.000 de oameni câte puțin.
Fură 10 oameni foarte mult.

Și se numește “strategie națională”.

6. Libertatea de exprimare e obositoare. În dictatură, e simplă.

În democrație, ai voie să zici orice:

• că ești nemulțumit
• că ai probleme
• că ți-a crescut factura
• că nu mai ai încredere
• că te-ai săturat

În dictatură e mult mai elegant:
ai voie să spui doar că totul e bine.

Și dacă nu e bine, înseamnă că nu ești suficient de patriot.

Asta scutește multă energie mentală.
Nu te mai gândești. Nu te mai frămânți. Nu mai analizezi.

Trăiești în pace.
Pace forțată, dar pace.

7. În democrație, se schimbă guvernele. În dictatură, se schimbă doar afișele.

În democrație, azi e unul, mâine e altul.
Și toți promit:

• reformă
• modernizare
• digitalizare
• “România educată”
• “România normală”
• “România înainte”
• “România înapoi”
• “România… ceva”

În dictatură, promisiunea e una singură:
„Tăceți și mergeți la muncă.”

Și sincer… măcar e clară.

Dar să nu ne grăbim cu entuziasmul…

Pentru că dictatura are o mică problemă:
odată ce o pui, nu mai scapă nimeni de ea.

În democrație, chiar și una proastă, ai măcar o supapă:

• mai votezi
• mai protestezi
• mai scrii
• mai râzi
• mai critici

În dictatură, dacă te-ai înșelat cu “tătucul”…
nu mai ai buton de “undo”.

Și mai e ceva:
dictatura nu repară instituțiile.
Le înlocuiește cu frică.

Nu repară legea.
O face armă.

Nu repară ordinea.
O face bătaie.

Nu repară țara.
O face tăcere.

Concluzia românească

Așa că întrebarea corectă nu e:

„Dacă n-ar fi mai bună dictatura, oare?”

Ci asta:

„Cum naiba facem democrația să funcționeze, fără să ne mănânce nervii și fără să ne fure pe față?”

Pentru că România nu duce lipsă de conducători.
Duce lipsă de instituții care să meargă indiferent cine e la putere.

Și da… când vezi haos, scandal, acuzații, judecători obosiți, polițiști fără chef și politicieni care se ceartă ca la cârciumă, e ușor să visezi la o mână forte.

Dar mână forte, în România, a fost de multe ori doar:
mână lungă.