În așteptarea reformei administrativ-teritoriale

România e țara în care schimbarea vine greu, dar birocrația vine repede. E țara în care avem internet în buzunar, dar administrația locală încă trăiește cu reflexe de secol trecut: cu pixul, cu dosarul cu șină și cu replica eternă: „nu se poate”.

Și, mai ales, România e țara în care reforma administrativ-teritorială e mereu „în lucru”, mereu „pe agenda Guvernului”, mereu „în consultare”. De douăzeci de ani.

Între timp, realitatea din teren e simplă și dureroasă: avem comune fără bani, fără oameni, fără perspectivă, dar cu un lucru care nu lipsește niciodată: primarul. Primarul și aparatul lui. Primarul și mica lui împărăție.

Reforma nu se amână din lipsă de soluții. Se amână din lipsă de curaj. Pentru că reforma înseamnă comasare. Înseamnă dispariția unor primării. Înseamnă că unii primari vor redeveni simpli cetățeni.

Iar pentru unii, asta e de neconceput.

Comuna de hârtie: când localitatea există doar pe ștampilă

Sunt comune în România care nu mai au populație activă. Tinerii au plecat. O parte sunt în orașe, o parte în diaspora, iar cei rămași sunt, în general, bătrâni. Satele îmbătrânesc, casele se închid, ulițele devin muzee ale unei vieți care se stinge încet.

Dar comuna, ca instituție, rămâne în picioare. Ca un decor.

Și nu rămâne din dragoste pentru comunitate, ci pentru că statutul de comună înseamnă putere, bani, influență, posturi, contracte, control. Înseamnă un mic sistem închis, unde decizia se ia la o masă mică, între oameni care se cunosc de-o viață.

Iar într-un sistem mic, controlul e mare.

Fără bani, dar cu pretenții: administrația care supraviețuiește din firimituri

Majoritatea comunelor sărace trăiesc din:

• cote defalcate,
• subvenții,
• programe naționale,
• fonduri „când pică”.

Bugetul local e adesea insuficient pentru lucruri de bază: drumuri, iluminat, apă, canalizare, salubritate, asistență socială, transport pentru elevi.

Și totuși, comuna are:

• primar,
• viceprimar,
• secretar,
• contabilitate,
• asistență socială,
• taxe și impozite,
• registru agricol,
• achiziții,
• consiliu local.

Cu alte cuvinte: o structură administrativă completă, ca și cum ar conduce un oraș. Diferența e că orașul are economie, iar comuna are doar o ștampilă.

Asta e problema de fond: statul român plătește aparate administrative pentru localități care nu se mai pot susține. În loc să concentreze resursele, să profesionalizeze serviciile și să creeze administrații puternice, România întreține sute de mini-primării care abia respiră.

Primarul: ultimul boier local

În teorie, primarul e administratorul comunității. În practică, în multe locuri, primarul devine un fel de boier local cu mandat repetabil.

Nu pentru că e genial. Ci pentru că:

• lumea e puțină,
• alternativa e slabă,
• rețelele sunt vechi,
• dependențele sunt multe,
• iar votul e influențat de lucruri simple: o lucrare, o promisiune, un ajutor social, un „te rezolv eu”.

Când comuna e mică și săracă, primarul nu conduce doar primăria. Conduce și:

• angajările,
• proiectele,
• repartizarea lucrărilor,
• ajutoarele,
• contractele,
• influența în școală,
• influența în dispensar,
• influența în biserică.

Și atunci reforma administrativ-teritorială nu mai e o chestiune tehnică. E o amenințare directă.

Pixul împotriva internetului: administrația care refuză prezentul

România a intrat în era digitală fără să tragă după ea și administrația rurală. În multe comune, internetul există, dar e folosit ca un decor modern: să fie acolo, să dea bine în poze.

În realitate, funcționarea e încă:

• cu registre scrise,
• cu hârtii,
• cu dosare,
• cu copii xeroxate,
• cu „vino mâine”.

Nu din lipsă de tehnologie, ci din lipsă de voință.

Digitalizarea înseamnă transparență. Înseamnă proceduri clare. Înseamnă urmă. Înseamnă că nu mai merge „merge și-așa”. Înseamnă că nu mai poți ține comunitatea captivă într-o birocrație de tip medieval.

Și atunci pixul devine armă. Pentru că pixul nu lasă log-uri.

Școli noi, dar mentalitate veche: educația ca feudă de partid

Aici e una dintre cele mai dureroase ironii.

S-au făcut, în multe zone, școli moderne. Cu încălzire, cu grupuri sanitare, cu condiții decente. Uneori s-au construit corpuri noi. Alteori s-au renovat clădiri. Uneori s-au comasat unități ca să existe o școală funcțională, cu profesori, cu program, cu rezultate.

Și totuși, în multe locuri, primarul preferă:

• să țină „școala din sat” deschisă artificial,
• să păstreze posturi de suplinitori,
• să mențină rețele de influență,
• să aibă acolo „o verişoară”, „o nepoată”, „o cunoștință”.

Nu pentru binele copilului. Pentru binele sistemului.

Școala devine un loc unde nu contează performanța, ci relația. Iar copiii devin victimele perfecte: nu au voce, nu au putere, nu votează.

În numele tradiției, se sacrifică viitorul.

Populația din acte: comuna cu 1.000 de oameni într-o singură casă

Există comune în România unde statistica a devenit ficțiune oficială. Pe hârtie, populația crește sau se menține stabil. În realitate, satele sunt goale. Casele sunt încuiate. Curțile sunt năpădite de buruieni. Iar ulițele sunt populate doar de tăcere.

Cum e posibil?

Simplu: mii de oameni există doar în acte.

În unele primării, într-o singură locuință figurează oficial sute, uneori peste o mie de persoane, majoritatea cetățeni din Republica Moldova, care nu au călcat niciodată în localitate decât pentru un singur lucru: să-și schimbe buletinul.

Nu au locuit acolo.
Nu au muncit acolo.
Nu și-au dus copiii la școală acolo.
Nu au contribuit la viața comunității.

Dar există în evidențe.

Și asta e tot ce contează.

Buletinul ca instrument de buget

Pentru administrația locală, fiecare CNP înregistrat în comună înseamnă:

• bani la buget,
• justificare pentru păstrarea statutului de comună,
• justificare pentru aparatul administrativ,
• consilieri locali,
• primar,
• viceprimar,
• posturi,
• influență politică.

Nu contează că acei oameni nu folosesc drumurile, nu cer servicii, nu consumă apă, nu trimit copiii la școală. Contează că există pe hârtie.

Statul român ajunge astfel să finanțeze administrații locale pe baza unei populații fictive, în timp ce populația reală — cea care chiar trăiește acolo — e din ce în ce mai mică și mai vulnerabilă.

E o formă de fraudă morală, tolerată tacit.

Primăria ca agenție de flotanți

În loc să fie un centru al comunității, unele primării au devenit:

• birouri de domicilii,
• fabrici de flotanți,
• porți de acces birocratic.

Se știe. Se vede. Se acceptă.

Nimeni nu întreabă cum e posibil ca o casă modestă, uneori părăsită, să „găzduiască” oficial o populație mai mare decât un bloc din București.

Pentru că întrebările strică echilibrul.

Și mai ales strică bugetul.

Democrație cu populație importată

Mai grav este că această populație „din acte” intră, indirect, în mecanismele democratice:

• justifică structuri administrative,
• justifică număr de consilieri,
• justifică funcții,
• justifică existența unei primării.

Avem astfel primari aleși într-o comună care nu mai există social, dar există statistic. Avem consilii locale care reprezintă mai degrabă o bază de date decât o comunitate reală.

Democrația locală devine o simulare.

Comuna ca aparat de întreținere a clientelismului

Adevărul pe care nu-l spune nimeni direct este că multe comune nu mai sunt unități administrative reale, ci mecanisme de întreținere a clientelismului.

Există ca să:

• țină oameni în posturi,
• țină contracte în mișcare,
• țină influență în teritoriu,
• țină voturi la alegeri.

Într-un sistem politic care se bazează pe controlul local, comuna mică e o comoară. Nu contează că nu are bani. Contează că are voturi.

De aceea reforma e amânată.

Nu din lipsă de studii. Nu din lipsă de soluții. Ci din lipsă de curaj.

De ce reforma e inevitabilă

România are o problemă simplă: nu poate moderniza țara cu un stat care consumă resurse pentru a-și întreține propria structură, în loc să livreze servicii.

Reforma administrativ-teritorială ar însemna:

• comasarea comunelor prea mici,
• servicii publice integrate,
• administrații profesioniste,
• mai puține posturi de decor,
• mai multă capacitate reală de investiție.

În loc de 5 primării sărace, ai una mai puternică.
În loc de 5 contabili, ai un departament.
În loc de 5 achiziții făcute „la prieteni”, ai un sistem controlabil.
În loc de 5 școli ținute în viață pentru rude, ai un sistem educațional coerent.

Dar inevitabil înseamnă și dureros: se pierd funcții, se pierd poziții, se pierd feude.

România nu are nevoie de mai multe primării. Are nevoie de servicii

Când o comună nu poate asigura:

• apă,
• canalizare,
• transport,
• educație,
• sănătate,
• iluminat,
• infrastructură,
  atunci întrebarea nu e „cum o păstrăm”.

Întrebarea e:
„de ce mai există ca unitate administrativă?”

Statutul nu ține loc de dezvoltare.
Ștampila nu ține loc de viitor.
Iar primarul nu e un scop în sine.

Final: reforma nu vine singură

Reforma administrativ-teritorială nu va veni din senin. Va veni doar când presiunea publică va fi suficient de mare încât politicienii să nu mai poată amâna.

Și atunci, multe comune vor descoperi ceva ce au evitat ani la rând:
că administrația nu e moșie,
că școala nu e agenție de angajări,
că bugetul nu e ladă de împărțit,
și că România nu mai are timp de pixuri, rude și feude.

Până atunci, rămânem în aceeași stare:
în așteptarea reformei — ca într-o gară în care trenul modernizării trece mereu, dar nu oprește niciodată.