Statul absent și cetățeanul vinovat

În România, statul a ajuns un personaj curios: nu mai livrează, dar are mereu ceva de spus. Nu mai rezolvă, dar explică. Nu mai construiește, dar moralizează. Nu mai e furnizor de servicii publice, ci un fel de comentator oficial al propriei neputințe.

Și, mai grav decât orice, statul român a perfecționat o artă rară: inversarea responsabilității.
Nu statul e vinovat că nu funcționează. Cetățeanul e vinovat că are nevoie de el

N-ai apă? E vina ta că stai la sat.

Într-o țară europeană, în anul în care totul se plătește cu telefonul și se filmează cu drona, există oameni care trăiesc fără apă curentă. Nu e o metaforă, nu e un film. E România reală.

Dar dacă întrebi de ce, nu primești o soluție. Primești o lecție.

„Păi ce, vrei la țară condiții ca la oraș?”
„De ce nu vă faceți fântână?”
„De ce nu vă mutați?”

Și așa, în loc ca statul să fie întrebat de ce n-a făcut infrastructură, cetățeanul e întrebat de ce nu și-a săpat singur civilizația.

În România, apa nu e un drept. E un moft.
Și moftul se plătește cu rușin

N-ai medic? E vina ta că n-ai plecat.

Sunt zone întregi în care medicul de familie e o amintire. Unde dispensarul e o clădire cu lacăt și un afiș îngălbenit: „Program luni–miercuri”. Unde oamenii în vârstă merg zeci de kilometri pentru o rețetă.

Dar, din nou, nu statul e vinovat.
Nu lipsa de politici, nu lipsa de stimulente, nu haosul din sănătate.

Nu.

Cetățeanul e vinovat că nu s-a mutat într-un oraș.
De parcă bătrânii se mută ca studenții.
De parcă satul e o greșeală personală, nu o parte a României.

Statul român pare să fi decis, în tăcere, că unele zone sunt… neimportante.
Iar cine trăiește acolo a rămas în urmă din vina lui

Școala e praf? E vina ta că n-ai meditații.

Educația românească a reușit performanța să transforme o obligație a statului într-o afacere privată. Oficial, avem învățământ gratuit. Neoficial, avem un sistem în care copilul nu se descurcă fără meditații.

Iar dacă părintele nu are bani, nu se discută despre:

• calitatea predării,
• programa absurdă,
• lipsa profesorilor buni,
• inegalitatea rural–urban,
• școli care supraviețuiesc doar pe hârtie.

Se discută despre părintele „neimplicat”.

„De ce nu stați cu copilul?”
„De ce nu-l duceți la meditații?”
„De ce nu vă interesați?”

Ca și cum părintele ar trebui să refacă sistemul educațional în timpul liber, între două ture și o rată la bancă.

În România, școala a ajuns să-i ceară familiei să suplinească statul.
Și când familia nu poate, familia e vinovată.

Pensia e mică? E vina ta că n-ai economisit.

Aici e poate cea mai cinică formă de răsturnare a realității.

Ai muncit o viață. Ai plătit contribuții. Ai trăit în promisiunea că statul îți va asigura o bătrânețe decentă.

Și când ajungi acolo, primești o pensie care nu-ți ajunge nici pentru medicamente.

Iar apoi ți se spune, cu un aer superior:
„Păi trebuia să economisi